Nici nu s-au terminat bine luptele că marile puteri deja se ceartă pentru întâietatea în preluarea afacerilor cu petrol. Marile companii îşi pun întrebarea dacă nu cumva aranjamentele avute cu Gaddafi erau mai profitabile înainte de căderea regimului. Reconstrucţia va fi doar o mască sub care vor înflori din nou importurile de petrol, supuse unor restricţii comerciale destul de severe pe timpul vechiului regim.
Reconstrucţia unei ţări aflate în ruină după un război poate fi o afacere extrem de bănoasă pentru orice companie care investeşte în zona respectivă. În Libia nici nu este clar încă dacă este necesară o reconstrucţie şi de ce tip trebuie să fie ea. Însă firmele contractoare „specializate” în „reconstrucţia post-conflict” deja îşi freacă mâinile de bucurie că vor mai semna încă câteva contracte care să le rotunjească profiturile pentru încă câţiva ani.
Vor apărea instantaneu sute de organizaţii neguvernamentale, se vor crea probabil câteva agenţii şi organisme internaţionale şi vor apărea mii de voluntari dispuşi să se relocheze în zona de „reconstrucţie”. Marea majoritate nu vor urmări decât scopul primordial, profitul şi nu soarta libienilor loviţi de un conflict dur timp de şase luni. Experienţa altor zone de conflict, Afghanistan, Irak sau Kosovo arată că nu cetăţenii vor fi avantajaţi, ci doar firmele contractoare şi partenerii lor locali. Zeci de miliarde de euro s-au investit atât în Orientul Mijlociu cât şi în Balcani, iar situaţia nu pare deloc mai bună decât înainte de declanşarea conflictelor respective, dimpotrivă.