De ce îşi promovează U.E. propriul cult al personalităţii ?
Oricât nu ne-ar plăcea modelul euroscepticilor, trebuie să le dăm dreptate atunci când afirmă că Uniunea Europeană a fost înfiinţată pe modelul "căruţa înaintea calului": au fost stabilite nişte ţeluri limitate, dar uşor de obţinut, mergându-se pe idea “vîzând şi făcând”. De aceea, în prezent, “instituţia europeană” a devenit un super-stat care pare să nu mai reprezinte niciunul
din interesele specifice ale membrilor constituenţi. De fapt, aceasta nu mai are doar 27 de membri, ci îl are şi pe al 28-lea: admnistraţia Bruxelleză, mai puternică şi mai influentă decât toate celelalte. Mii şi zeci de mii de funcţionari publici, castraţi de identitatea lor naţională, lucrând pentru un mamut instituţional care nu are nici ideologie, nici conştiinţă şi nici regrete.Pentru cine ne-am integrat?
Instituţia europeană nu mai există ca să-şi deservească statele memebre ci, dimpotrivă, statele membre trebuie să „lucreze” pentru a satisface pretenţiile unei administraţii care devine din ce în ce mai gălăgioasă, mai puternică şi mai absurdă. Finalmente, U.E. şi-a creat un soi de halou de infailibilitate, şi-a arogat un fel de doză de detaşare faţă de problemele naţionale (aşa cum li se pretinde şi comisarilor europeni – doar celor estici) plus un evident cult al propriei personalităţi. Căci, nimic şi nimeni, niciodată nu are voie să critice Bruxelles-ul, toate deciziile luate acolo sunt perfecte, iar funcţionărimea de acolo este complet onestă, profesionistă şi dedicată binelui public.
Statele nu mai fac politici interne pentru satisfacerea nevoilor populaţiei, ci pentru a satisface regulile de la Bruxelles, iar tot ce nu se încadrează în standardele şi tiparele bruxelleze, fie ele şi artificiale, nu este de acceptat, în nici un caz. Aceste standarde şi reguli nu mai reprezintă o medie a regulilor statelor membre, ci sunt doar nişte reguli abstracte, mult superioare regulilor din cele mai dezvoltate state, reguli care, de mult ori, nici nu au nici o legătură cu realitatea. De la „asomarea porcului”, până la dimensiunea indicatoarelor de trafic, de la linia erotică până la mărimea ştiuletelui de porumb, de la fumatul în locurile publice până la deficitul bugetar, Uniunea Europeană vrea să reglementeze orice.
Acest supra-guvern european nu mai ştie sau nu mai vrea să sprijine, să îndrume dezvoltarea diverselor regiuni, ci îşi ascunde incapacitatea în spatele criticilor şi a rapoartelor periodice. De fapt, cam la atâta se reduce instituţia europeană: examinări şi ore de dirigenţie. Uniunea Europeană nu mai coordonează, doar evaluează, nu mai are nici instrumente şi nici chef de leadership ea dă doar note de trecere şi-şi apără cu gelozia unui contabil mediocru fondurile pe care ar trebui să le pună la dispoziţia statelor membre.
Unde sunt politicile comune?
C
ând e vorba de coerenţa politicilor comune, mai ales agricultură, energie, politică externă, Bruxelles-ul se ascunde sub pretextele suveranităţilor naţionale sau, în cel mai rău caz, ignoră problemele. Să fim cinstiţi, până acum, U.E. nu a reuşit să implementeze, practic, nici una dina marile probleme ridicate de statele-membre: politica agricolă este dirijată doar către Paris (de aici şi acuzaţiile la adresa comisarului Cioloş care nu reuşeşte să facă pentru România cât reuşeşte să facă pentru Franţa), politica externă comună nu are cum să existe atâta timp cât statele mari încă doresc porţia lor de influenţă pe arena internaţională, iar doamna Catherine Ashton încă nu ştie ce să facă cu titlul pe care l-a primit. Vorba lui Kissinger: „Eu când sun în Europa, cu cine vorbesc?” Se pare că doamna Ashton încă nu are un telefon „al ei”! Iar, din punctul de vedere al politicii energetice comune, simplul fapt că Germania şi Rusia dansează cazaciocul prieteniei cu conductele de gaz de la Marea Baltică, este elocvent pentru cât de mare preţ pun europenii pe colaborare, încredere reciprocă şi înţelegerea nevoilor partenerilor.Hai să mai găsim nişte noduri în papură!
Însă, aparent, Uniunea Europeană şi-a găsit un cal de bătaie şi critică apăsat România pentru gradul redus de absorbţie a fondurilor structurale, dar nu suflă o vorbă despre birocraţia sufocantă impusă de acelaşi Bruxelles şi despre miile de reguli, uneori absurde, pe care tot ei le-au impus oricărui solicitant de fonduri. Bruxelles-ul uită că, de exemplu, dacă proiectele nu se întocmesc cu firme „agreate” de către diverşii funcţionari europeni, niciun solicitant nu are nici o şansă cât de mică să mai vadă vreun euro. În plus, aceeaşi administraţie se încăpăţânează să păstreze aceleaşi plafoane ridicol de mari pentru fondurile de co-finanţare de dinainte de criză, chiar şi acum când băncile (tot occidentale) refuză să mai acorde credite. La care, interesant, s-a adăugat şi maestrul şef al FMI-ului pentru România care sugera pierderea a 17% din PIB-ului României dacă nu vom reuşi să-i accesăm! Ce legătură este între FMI şi fondurile structurale... încă nu ştim!
Toate acestea sunt, evident, asezonante, cu diverse tipuri de ameninţări la adresa României printre care şi întârzierea accederii ţării noastre la spaţiul Schengen. Spaţiu Schengen care, iată, devine băţul predilect al europenilor atunci când vine vorba de ameninţat România. Mai zilele trecute, secretarul de stat al ministrului de externe francez, dl. Lelouche dădea iarăşi lecţii de democraţie României, privitor la situaţia ţiganilor care ar trebui rezolvată exclusiv de România. Pedeapsa potenţială: excluderea din spaţiul Schengen !
Ceea ce nu vor să priceapă europenii sau pricep dar nu vor să recunoască este că ţiganii nu mai sunt de mult o problema a ţărilor de origine, ci o problemă comună, europeană (oricum, se pare, demult nu mai au chef europenii să privească rezolvarea problemelor în comun, ci doar separat). Iar ceea ce le-ar plăcea francezilor, adică eliminarea dreptului ţiganilor de a circula liber prin Europa, până la incluziunea lor socială s-ar putea să devină o Fata Morgana, căci nu cred să existe vreodată vreun medicament fermecat pentru aceştia. Trebuie luaţi ca atare. La fel cum au fost acceptaţi şi maghrebienii. Dar nu aud ca în Franţa să existe vreo problemă cu minorităţile: toţi sunt francezi. Aceeaşi Fata Morgana pe care-au visat-o „europenii” atunci când şi-au închipuit că din România vor merge „la lucru” doar doctorii în ştiinţe, inginerii şi asistentele medicale.
Cine-i mai corupt? U.E. sau România?
Uniunea Europeană se plânge că România e plină de corupţie, dar, propunerea României (interesantă dealtfel propunerea ministrului Vlădescu, dacă o fi fost a domniei sale) de a se accepta taxarea inversă (prelevarea TVA-ului de la vânzătorul final nu pe parcursul ciclului de producţie), deşi ar fi ajutat România să lupte mai eficient împotriva corupţiei, cu alte cuvinte reducerea estimată a gradului de evaziuine de la 70-80% la măcar 20-30% a fost primită nu cu reticenţă, ba chiar cu dispreţ în capitala Europei! Pe cine ar fi încurcat? Pe producătorii europeni cu Holdinguri în România? Şi că tot veni vorba de corupţie şi justiţie, să nu credeţi că România e prima sau ultima. Toate ţările din Est sunt şi vor fi criticate pentru corupţie sau justiţie. Nimic nu e nou sub soare.
Ce-o fi visat Monet de fapt ?
Evident că Uniunea Europeană nu este o mănăstire de călugăriţe sau un club de binefacere, dar cred că idealurile expuse de Monet acum peste 60 de ani fie s-au pierdut pe drum, fie n-au fost niciodată adevărate. Căci atata timp cât Europa nu va fi capabilă să emită vreo cât de mică politică comună, indiferent în ce domeniu, atâta timp cât interesele marilor capitale vor prima în favoarea interesului comun, atâta timp cât goana după supremaţia europeană va continua iar plăcerea de a descoperi greşelile celorlalţi va fi mai mare decât cooperarea pentru creşterea bunăstării, Europa va rămâne doar o vorbă goală.